Războiul sângeros din Ucraina a forțat milioane de oameni să-și părăsească locuințele și să ia calea pribegiei, neștiind ce-i așteaptă în față. Din cele opt milioane de ucraineni care au plecat în căutarea unui cer mai sigur, circa un milion au venit în Republica Moldova. Pentru majoritatea refugiaților, țara noastră a fost mai mult pentru tranzit, ca o poartă spre Uniunea Europeană ori alte țări. Însă, o sută de mii de ucraineni s-au oprit aici la noi, pentru că sunt mai aproape de casă, iar atunci când luptele se vor încheia, vor putea reveni mai repede în țara lor.
De aproape un an, corturile amenajate în satul Palanca, acolo unde există vama cu Ucraina, au devenit casă pentru Vera Derevenko, o bătrânică de 73 de ani. Se află aici din luna martie și nu vrea să plece în altă parte. Împarte tabăra cu un bărbat, dar se întâmplă să fie, câteodată, singura locuitoare. Chiar și așa, are cu cine schimba o vorbă, pentru că, prin preajmă, se află tot timpul angajații structurilor de forță.
Primii refugiați ucraineni au început să vină din noaptea de 23 februarie, cu doar câteva ore înainte ca războiul să izbucnească. Însă, cele mai mari fluxuri s-au înregistrat după ce Rusia a atacat oficial țara vecină. Mii de oameni, în mare parte copii, femei și bătrâni, speriați și dezorientați, au pășit pe pământul unei țări, neștiind ce îi așteaptă. Dar erau convinși că cel puțin nu vor exploda bombe alături.

Debusolată era și Vera Derevenko, o pensionară în vârstă de 73 de ani, pe care începutul războiului a prins-o la fiul ei, în Odesa. De mică se temea de tunete, așa își explică ea decizia de a se evacua din oraș.
„Îmi amintesc vag, erau niște emoții foarte mari. Aveam îndoieli, mergem nu știu unde. Cum era să fie aici, nimeni nu știa. Va fi mai rău, va fi mai bine că fug. Nu știa nimeni. Dar, m-am bazat pe intuiție când am luat această decizie.
Eram în lacrimi, eram distrusă, eram dezorientată. Primii băieți care m-au întâmpinat, mi-au șters lacrimile, mi-au dat bani, erau foarte grijulii, m-au servit cu cafea, mi-au arătat autobuzul în care să urc. După prima oprire, am ajuns aici, probabil. Fetele-voluntare, la fel, foarte bine m-au întâmpinat”, ne-a povestit refugiata din Odesa, Vera Derevenko.
„- Erau mulți oameni? - Da, în acea vreme, erau mulți oameni. O coloană mare de oameni se deplasa”.
Ca toți cetățenii care veneau în acea perioadă din Ucraina, și doamna Vera a ajuns în gara improvizată din satul Palanca. Nu avea unde să se ducă, așa că voluntarii i-au povestit despre posibilitatea de a sta în tabăra de alături.
„Fetele îmi spun că aici este o tabără, unde se poate de stat trei zile. Mă întrebau unde merg. Le-am zis că nicăieri, că vreau acasă. Aveam de gând să stau puțin și să plec acasă. Și acest „puțin” s-a întins și este aproape un an deja. S-a întins, dar azi mi-am dat seama că... Mă întreb iarăși: ce va fi mai departe? Ce e de făcut?
- Și nu știți ce va fi mai departe... Dar veți fi aici până la... - Cu siguranță! Nu vreau să merg în nicio altă țară. Îmi doresc acasă. - Sunteți aproape de casă? - Da, sunt vreo 60 de kilometri de aici și până la casa mea”.

Pe 6 martie, se va împlini exact un an de când femeia locuiește în tabără. Acum, e doar ea și încă un bărbat. I s-a propus să plece în altă parte, dar s-a opus. E bătrână și greu se adaptează cu noile condiții.
„Moldova m-a primit bine. Nici nu credeam că așa va fi. Totul este foarte amenajat, oamenii sunt grijulii, volunatrii noștri au grijă de noi. Haine nu prea am luat cu mine. Mi-au dat. Tot de ce am avut nevoie - Când aveți nevoie de ajutor medical? - Merg acolo (în gara improvizată), m-a adresat de două ori.
Dar, cât de bine nu ar fi aici, vreau acasă. Acasă vreau. Dar acest lucru nu e posibil. Cei care traversează frontiera, suferă din cauza locuințelor. Eu însă am avut noroc. Odesa este bine apărată. Erau oameni din Nikolaev, nu aveau efectiv unde să se întoarcă, pentru că le erau distruse casele din temelie.
Mă simt foarte confortabil aici, foarte. Și condițiile s-au îmbunătățit. Este duș, este spălătorie. De ce să caut condiții mai bune în Chișinău ori în altă parte?”.

Are cinci copii, care i-au dăruit nepoți, iar aceștia, la rândul lor, au făcut-o străbunică. Un fiu e plecat în Polonia. Ceilalți locuiesc în regiunea Cernihov, din nordul Ucrainei.
„Trupele au plecat din acea regiune, acolo nu mai este tensiune. - Comunicați? - Desigur. - V-ați văzut și la față? - Da, acum sunt atâtea tehnologii”.
Pentru că locuiește practic de una singură în tabără, își poate alege orice cort își dorește. Nu mai știe câți pași a făcut pe aceste cărări. Dar le-a dat denumiri. Cea mai importantă alee e strada Chișinău: „Orășelul este mare, apartamente sunt multe, dar eu m-am acomodat într-o odăiță și nu o mai schimb. Am schimbat una, pentru că se încălzea pe bază de motorină. Acum am aparat electric, e foarte confortabil. Sunt mulțumită”.
Mai croșetează, ca să scurteze din timp. Covorașele le dăruiește celor din jur. S-a bucurat și de omăt, mai ales că a reușit să lipească un om de zăpadă.
„De dimineață, zăpada era lipicioasă. Bună de tot! Se numește „prosteală”. Trebuie cu ceva să mă iau. - E opera dumneavoastră. - Un fel de antidepresant. - Ia-ți dat un nume? - Nu, e omulețul de zăpadă”.

Când ne-a întâmpinat prima dată, doamna Vera era abătută și cu ochii în lacrimi: „Astăzi, am conștientizat că finalul acestei situații este departe. - Vreți acasă? - Desigur!”.
Dar, la final a avut un mesaj încurajator: „Succes tuturor și toate bune! Pace și iubire! Să avem parte dovadă de respect și iubire. Nici războaiele nu ar mai fi atât de strașnice. Nu va fi răul, nu vor fi războaie”.
„Ne aflăm în gara provizorie, acest loc a fost creat și activează din 5 martie 2022, o decizie a autorităților locale și naționale pentru a gestiona fluxul de refugiați. Activează 12 organizații internaționale aici. Plus noi, ca reprezentanți ai IGSU, care coordonăm gestionarea fluxului si conlucrarea cu organizațiile”, ne-a spus șeful adjunct de direcție IGSU Căușeni, Igor Calancea.
Și dacă Vera Derevenko locuiește de 11 luni în tabără, pentru Igor Calancea, gara improvizată alături a devenit a doua casă. Fiind adjunctul direcției regionale pentru situații excepționale Căușeni, începând cu prima zi de război a fost implicat în coordonarea gestionării fluxului de refugiați: „Zilnic contabilizăm numărul de persoane care vin pe teritoriul acestei gări. Avem 40 de mii de persoane, fluxul total. Mulți au plecat în România, alții au rămas în țară”.
În perioada în care am filmat acest interviu, pe teritoriul gării nu era niciun cetățean ucrainean. Însă, chiar dacă fluxul a scăzut, gara-și desfășoară activitatea, doar într-un format mai restrâns. Din spusele lui, pe data de 8 martie a fost cel mai mare val de oameni. Erau două mii de oameni în același timp. Iar pentru a-i prelua, alături așteptau peste 50 de autocare.
„Nu vedeai omul, trebuia să-l cauți, nu-l vedeai cu ochiul liber, era un flux enorm de persoane. Oamenii din sate aduceau mâncare pe gratis, te întrebau cum pot să ajute. Primari, oameni de rând. Aceștia sunt adevărații voluntari, ei nu știau că vor fi ajutați mai apoi”, ne-a povestit Igor Calancea.

În cele 11 luni, bărbatul a fost martor la o mulțime de situații. Una l-a marcat în mod special. Doi copii, dintre care cel mai mic avea doar 7 ani, au intrat în Republica Moldova singuri. Mama lor era în Cehia, iar tatăl nu avea dreptul să părăsească Ucraina: „Au fost ghidați de tatăl lor până la frontieră, el nu a putut părăsi țara și s-a întors înapoi. Nu erau organizațiile internaționale, trebuia să iei decizii rapid, să discuți cu direcția socială, ca copiii să nu stea mult în frig”.
Frații au fost cazați temporar într-o familie, iar mai apoi au fost preluați de mama lor. L-a sensibilizat și un alt caz, în care a înțeles ce înseamnă solidaritate și implicare: „O situație când erau 40 de oameni cu nevoi speciale într-un autobuz. Urmau să se ducă temporar în România. S-au oferit scaune speciale, colegii de la orășelul de corturi și i-am îmbarcat repede dintr-un autocar în altul”.
Pe teritoriul gării, bărbatul se simte ca acasă, chiar dacă acum nu vine atât de des ca în primele luni de război: „Aici s-a amenajat un spațiu de joacă pentru copii. În primele zile, îmi părea în plus, dar mai apoi, când am văzut cum copiii se distrează, am înțeles că este un lucru util. Este o cameră pentru mama și copilul, în care să-l schimbe, să-l îngrijească. Toate încăperile sunt încălzite. Aici se jucau. Sunt și desenele lor. O parte din ele au fost expuse la o expoziție internațională”.
Iar în aceste două corturi imense, puse la dispoziție de donatori, refugiații puteau lua masa ori puteau aștepta până se clarifică situația lor: „Sunt ghidați să nu stea în frig, dar și vara e un spațiu comod, răcoros”.
Gara provizorie din Palanca este deseori vizitată de oaspeți străini: fie că sunt jurnaliști, ambasadori ori reprezentanți ai agențiilor internaționale.
„- Este managerul taberei? - Da, da. - Încântată să vă cunosc. - Ne vedem în curând”.
Cele mai recente date, prezentate de Poliția de Frontieră, din data de 24 februarie, în Republica Moldova au intrat circa 910 mii de cetățeni ai Ucrainei, aproape 700 de mii prin sectorul moldo-ucrainean. Din totalul de cetățeni ucraineni intrați în țara noastră, peste 800 de mii au ieșit din Republica Moldova.
Un reportaj de Veronica Gherbovețchii
Imagine și montaj de Vlad Glinjan