Despre calitatea studiilor europene adaptate la necesitățile persoanelor cu dizabilități, dar și despre progresele ce țin de incluziunea acestora, ne povestește Mariana Morari, studentă a Programului de licență dublă în domeniul științelor sociale și diaconie, Universitatea Charles din Republica Cehă și Universitatea DIAK din Finlanda.
Specialitatea de sociologie și asistență socială se studiază și la noi în țară. Tu ai ales să faci acest lucru peste hotare, de ce?
Întotdeauna am fost preocupată de tot ceea ce înseamnă asistență socială, iar ca să-mi extind cunoștințele în acest domeniu, mi-am propus în anul 2015 să aplic la un program de licență dublă. Prin urmare, îmi fac studiile în asistență socială și diaconie la Universitatea Charles din Republica Cehă și Universitatea DIAK din or. Helsinki. Totodată, alegerea mea a fost făcută și grație modelului finlandez de învățare care este pus la dispoziție în cadrul programului. Acest model oferă mai multe ore de practică decît de teorie și ne permite să acumulăm experiență, să interacționăm cu profesioniști din domeniu și să ne sporească încrederea în propriile abilități. Semestrul acesta de studii îl fac în or. Helsinki, după care revin în or. Praga pentru următorul semestru.
Itinerarul pe care îl faci tu zilnic pentru a ajunge la studii este unul prietenos pentru persoanele cu dizabilități?
Da, cu siguranță este unul mai accesibil decît ar fi în Republica Moldova. După cum am menționat, toată activitatea mea studențească nu se concentrează doar într-un singur bloc de studii. Spre exemplu, în or. Cesky Tesin facem orele de teorie, iar ca să ajungi în acest oraș e nevoie de parcurs 5 ore cu trenul. Astfel, prin intermediul unei aplicații on-line eu îmi rezerv călătoria cu cel puțin 24 de ore înainte de data plecării, pentru a avea parte ulterior de asistență. Ajunsă în gară, voi beneficia de un ascensor care mă urcă direct la tren, de spațiu comod și adaptat, wi-fi și asistența însoțitorului de tren. Zic eu, că devreme ce mă deplasez singură și nu beneficiez de serviciile asistentului personal, am parte de o infrastructură accesibilă care îmi permite să am o viață independentă și să fiu integrată în comunitate. Cu siguranță de mare ajutor îmi este fotoliul rulant electric și nu cel mecanic, deoarece deplasarea cu el se realizează într-un timp foarte scurt grație vitezei mai mari care poate fi atinsă, este rezistent, adaptabil și mult mai manevrabil. Apropos, acest scaun am putut să îl cumpăr mulțumită suportului oferit de Universitatea Charles. Prin faptul că am renunțat la serviciile asistentului personal, a fost posibil ca în baza economiilor făcute de Universitate, acestea să fie redirecționate lunar la firmă în vederea achitării fotoliului rulant electric pe care îl am eu acum.
Comparînd sistemele de învățămînt din Republica Moldova și Cehia prin prisma încadrării persoanelor cu dizabilități la studii, care sunt similitudinile sau diferențele dintre acestea două?
Diferențele sunt majore, iar similitudini mai puține. Spre exemplu, cînd am depus actele pentru înmatriculare la Universitatea Charles, nu am indicat nici într-un formular de înregistrare despre dizabilitatea pe care o am. Doar după ce am fost acceptată la studii au venit și întrebările ce țin de tipul de dizabilitate și necesitățile mele. Asta însă nu înseamnă că toate blocurile Universității sunt accesibile, cu siguranță mai e de lucru și acolo, iar ei fac acest lucru zi de zi în funcție de necesitățile fiecărui student. Situația în Republica Moldova e alta. Aici trebuie, mai întîi de toate, să identifici care sunt condițiile pe care le oferă o universitate la nivel de accesibilitate și abia apoi reflectezi dacă depui actele sau ba.
Cum e să revii în Republica Moldova după experiența pe care o trăiești în Cehia?
Trebuie să recunosc că în raza municipiului Chișinău există troleibuze accesibile, pot să fac comandă de un taxi sau să am acces la unele localuri. Situația e de-a dreptul deplorabilă dacă mi-aș propune să fac o escapadă în una din destinațiile turistice ale Moldovei, dincolo de Chișinău. Vă zic cu regret că nu am găsit, până acum, obiective turistice accesibile. Noi invităm turiștii să viziteze pitorescul nostru plai, fără să ne gîndim ce ne facem dacă aceștia pot avea mobilitatea redusă. Or, în țările dezvoltate, dacă nu toată țara, cel puțin la nivel de destinație turistică, aceasta este cu siguranță accesibilă, fie că e vorba de teatru, muzeu sau o mănăstire pe un vîrf de munte.
După părerea ta, în ce măsură sunt satisfăcute necesitățile persoanelor cu dizabilități în Republica Moldova?
În contextul unei situații economice critice, nu pot vorbi că necesitățile persoanelor cu dizabilități sunt întocmai satisfăcute. Pensiile de dizabilitate sunt mult prea mici și este imposibil să-ți asiguri existența din cîteva sute de lei pe lună. Nici la nivel de încadrare în cîmpul muncii nu stăm mai bine. Fie angajatorii nu au spații și locuri de muncă adaptate, fie persoana cu dizabilități, uneori, nu are potențial de angajare din cauza nivelului de studii. Prin urmare, lipsa unui sistem educațional incluziv aduce consecințe asupra bunăstării persoanei, dar și a familiei acesteia. Pe lîngă faptul că trebuie majorate pensiile de dizabilitate, este necesară îmbunătățirea accesului la servicii și calitatea prestării acestora.
Care sunt problemele ce țin de incluziunea persoanelor cu dizabilități în societate și cum le abordăm?
Problema incluziunii persoanelor cu dizabilități, după părerea mea, ține foarte mult de comunitatea în care locuim. Dacă ai un copil cu dizabilitate este exclusiv problema părinților și nu a altora. De parcă noi, în calitate de vecini, rude, profesori, aleși local, nu am avea nici un rol de îndeplinit. Or, o societate sănătoasă se construiește pe un spirit civic dezvoltat. Părinții nu au absolut nicio vină pentru copilul născut cu dizabilitate. Dizabilitatea se poate întîmpla oricui, oricînd. Nu părinții construiesc sisteme educaționale, medicale sau de asistență. Noi toți împreună facem asta. Guvernarea de orice nivel are roluri și responsabilități specifice în întreaga gamă de politici și programe care afectează persoanele cu dizabilități, familiile lor și îngrijitorii. Aceste roluri nu trebuie schimbate, ci să creăm o abordare mai coerentă și participativă dintre structurile de stat și comunitate. Este mult mai ușor să ne aruncăm cu critici și învinuiri, decît să venim în ajutor și să fim solidari. Și știți de ce? Pentru că implicarea presupune timpul nostru, energia noastră și dedicația noastră. Sunt conștientă că progresele nu vin peste noapte, dar nici să tolerăm prea mult nu e cazul. Cu părere de rău, persoanele cu dizabilități încă sunt abordate prin prisma modelului medical, care este unul foarte vechi. Nu, persoanele cu dizabilități nu sunt bolnave. Muncim mult pentru a obține rezultatul dorit. Îndemnul meu este în a ne respecta reciproc, iar respectul nu e stipulat la nivel de lege, nu se învață nici la universitățile din Europa, el se cultivă acasă.
Ce lucruri utile ai învățat în Cehia și pot fi transpuse în Republica Moldova?
Încă în primul an de studii am ajuns în situația în care economiile mele erau la zero. Respectiv, am solicitat printr-o scrisoare ajutor financiar din partea universității. Răspunsul din partea lor a venit în foarte scurt timp și timp de cîteva luni am beneficiat de sponsorizare. Nu s-a făcut prea multă birocrație și nici nu a trebuit să fiu ruda cuiva ca să fiu ajutată. Între timp, s-a implicat și un asistent social care, deși, nu mi-a oferit suport financiar, m-a ajutat să obțin o bursă ce mi-a permis să ies din impas. M-aș bucura enorm să știu că și universitățile din Moldova manifestă o astfel de atitudine.
Sfatul tău pentru persoanele cu dizabilități este:
Dizabilitatea nu este un obstacol în a-ți realiza visurile. Oricine ajunge unde își propune, prin multă muncă și efort, iar prin faptul că nu renunți chiar și în momente de declin, cu siguranță reușești să-i inspiri și pe cei din jurul tău. Eșuezi doar atunci când renunți!
