Acum doi ani și jumătate, pe când era studentă la Jurnalism, Diana Popa a bătut la ușa TV8. La început – pentru stagiul practic, ca mai apoi să îndrăgească atât de mult această meserie și echipă, încât să nu mai vrea să plece. Într-o perioadă scurtă, a reușit să devină una dintre prezentatoarele televiziunii. Iar anul trecut, a obținut premiul „Speranța anului”, oferit de Centrul pentru Jurnalism Independent.
- Cum și când a început relația ta cu TV8?
Totul a început în iunie 2018, atunci când TV8 era în căutarea unui reporter online. Pe atunci eram studentă în anul II, la Jurnalism, și aveam nevoie de un loc pentru stagiul practic. Am trimis CV-ul și am fost acceptată, practic fără ezitări. Mi-amintesc că venirea mea a coincis cu aniversarea unui an a televiziunii. Sper că acest moment mi-a adus noroc. Nu a trecut mult și s-a ivit ocazia să filmez un reportaj pentru televiziune. Continuarea poveștii o știți deja.
- Despre tine se poate de spus că ai crescut ca eroii buni din povești. Într-un an, ai reușit cât alții în 10 ani sau chiar deloc. Ai devenit prezentatoare cam după un an de reporterie. Ce-ți amintești despre momentul când ai zis: „Da!”?
Nici nu a fost nevoie să spun „Da!”, pentru că atunci când mi s-a propus să prezint propriul buletin de știri, bucuria mi se citea pe față. Eram mândră să aflu că mi-a fost încredințată o activitate atât de responsabilă, la doar un an de reporterie.
- Dacă ar fi să faci o comparație între munca depusă în studio și cea din teren, care dintre acestea te solicită cel mai mult? Și care dintre ele îți este cea mai aproape de suflet?
Desigur, munca din teren presupune o mulțime de provocări și momente în care trebuie să dai dovadă de un amalgam de calități jurnalistice. Nu vreau să renunț la reporterie, pentru că doar așa pot ține mâna pe pulsul zilei, sunt la curent cu realitatea și o pot transmite, așa cum este ea, dincolo de ecrane.Dar asta nu înseamnă că în studio este mai ușor, pentru că și aici sunt multe provocări. Uneori, după o zi intensă de filmat fie la nordul țării, pe câmpuri sau în familii sărace, fie la Parlament, seara, când reflectoarele din studio sunt pe mine, simt că am parte de un „restart”.
- În pandemie, buletinul pe care îl prezentai a fost scos din grilă, după ce echipele au trecut la munca de la distanță. Dar iată că, din 11 ianuarie, revii în fața micilor ecrane pentru a prezenta buletinul de știri de la ora 17.00, la TV8. Cum sunt emoțiile de data aceasta, știind deja ce te așteaptă în studio?
Dacă buletinul pe care îl prezentam până la pandemie era o adevărată provocare, cel din noul sezon, care va începe din 11 ianuarie, vreau să devină pentru mine o ocazie de a crește profesional, de a forma o conexiune de durată cu telespectatorii. Și da, am emoții.Ca la primul buletin, de fapt.
- Cum reușești să combini ambele funcții, astfel încât cea de prezentatoare să nu o afecteze pe cea de reporteră?
De când am devenit și prezentatoare, am înțeles cu adevărat cât de prețios este timpul și cum,uneori, chiar și 10 secunde pot schimba situația. Pun modestia de pauză și spun că am talent la capitolul de time-management, pentru că fără o planificare bună nu știu cum m-aș fi descurcat. Atât reporteria, cât și prezentarea știrilor sunt două lucruri pe care le fac din toată inima și cu egală pasiune.
- Ești printre puținii reporteri care, în plină pandemie, au mers în zonele roșii din spitale. Ai relatat chiar din secțiile de Terapie Intensivă, unde sunt tratați bolnavii, infectați cu Covid-19. Cum a fost această experiență și ce ai învățat din ea?
Înțelegeam că situația este gravă, dar m-am convins și mai mult atunci am ajuns în locul unde fiecare respirație pe care o auzeam putea fi ultima pentru cineva. Este vorba de secțiile de Terapie Intensivă. Am văzut bolnavi în stare extrem de gravă, medici epuizați, dar care nu cedau. Am vorbit cu pacienți care, aparent, erau deja bine, dar care peste câteva zile au decedat. A fost o experiență extrem de dificilă, pentru că niciodată nu am simțit moartea atât de aproape.Lucrătorii medicali chiar fac minuni, iar conducerea țării ar trebui să investească mult mai mult în sistemul de sănătate.
- Recent, și tu ai luptat cu noul tip de coronavirus. Cum ai depășit momentul?
Undeva în adâncul sufletului intuiam că îmi va fi destul de greu să ocolesc Covid-19, dar speram să îl amăgesc cumva. Însă nu a fost să fie. La ai mei 22 de ani, virusul m-a atacat mult mai serios decât pe părinții mei. Cu febră înaltă și multe alte simptome greu de suportat. Deși s-a scurs mai bine de o lună de la infectare, lupta încă nu a ajuns la capăt. Dar, mă bucur că am reușit să mă pun pe picioare, astfel încât să intru, foarte pregătită, în noul an.
- O bună parte dintre prezentatoarele tv au o activitatea intensă pe rețelele sociale. Cum e viața ta pe online și dacă diferă de cea reală?
Nu pot să mă descriu ca fiind un influencer în adevăratul sens al cuvântului, precum sunt alți prezentatori de televiziune, dar țin mult la felul cum arată pagina mea de Instagram – dianap.tv. Vreau să-mi asigur urmăritorii că identitatea mea de pe online este aproape identică cu cea din viața reală. Tot timpul aleg să fiu sinceră cu persoanele care vor să-mi fie alături.
- Ce-ți scriu, cel mai des, cei care te urmăresc? Cum le răspunzi haterilor, bănuiesc că nu te ocolesc…
Online-ul oferă o interacțiune directă cu cei în fața cărora ieși zi de zi la televizor sau în teren. Nu mai e nevoie de a trimite scrisori, care pe vremuri, ci e suficient doar să găsești pagina de Facebook ori Instagram a prezentatorului și să-ți expui punctul de vedere. Desigur, chiar dacă depun efort maxim să îmi fac meseria cât mai corect, criticile nu mă ocolesc nici pe mine. Ce pot să spun este că, dacă sunt constructive, le citesc cu atenție. Partea frumoasă este că, cel mai des, primesc mesaje de încurajare și de apreciere, ceea ce mă ajută să fiu și mai bună!
- Revenind la munca ta de reporter, cum îți găsești eroii despre care scrii în reportajele tale?
Din păcate, trăim într-o țară în care nu trebuie să mergi departe ca să găsești un subiect bun, o problemă ce merită rezolvată sau persoane care are nevoie de ajutor. Sunt la suprafață și foarte aproape de noi. Poate fi un vecin, pe care îl vezi în fiecare dimineață stând singur pe banca din fața blocului. Ori polițistul care dirijează traficul în intersecția pe unde vii și tu spre muncă. Este foarte important să îi încurajezi pe cei care îți încredințează istoriile lor de viață, unele mai fericite, altele mai triste, dar absolut reale.
- Care este cea mai prețioasă lecție de viață pe care ai învățat-o de când ești în jurnalism?
Am învățat să fiu mai sociabilă, mai insistentă,să adresez întrebări incomode și să cer explicații de la cei care sunt în funcții de răspundere. O altă lecție bună este cea de a mă pune în locul personajelor despre care scriu. Să încerc să le înțeleg acțiunile și emoțiile. Când vorbesc cu o femeie căreia i-a ars casa, devin empatică, pentru că nimeni nu este asigurat că mâine nu va trece chiar el printr-o tragedie similară. Dacă am în fața mea un deputat, am învățat să îi fiu la nivel, să nu mă subestimez. Iar cel mai important, am învățat să nu judec pe nimeni, să tratez toți oamenii egal și să sfidez stereotipurile.
