Cântă la pian de 102 ani. Pare imposibil, dar e adevărat. Este vorba despre Colette Maze, o venerabilă doamnă din Franța, care a atins prima oară clapele pianului când avea doar 4 ani, iar acum, la incredibila vârstă de 106 ani, se pregătește să lanseze un nou album. Cum a reușit să-și păstreze pofta de viață și puterea de a cânta timp de un veac marcat de două războaie mondiale și de două pandemii? „Mă hrănesc cu muzică”, spune simplu distinsa doamnă. Și cine și-ar permite oare să o contrazică?, scrie Digi.
„Deasupra apartamentului nostru, erau mai mulți băieți care cântau la pian, mereu cântau aceleași melodii. Iar eu, încă bebeluș, cu un singur deget reproduceam aceste melodii. Părinții mei au fost surprinși de acest lucru, pentru că nu mă amuza joaca cu păpușile, cum se întâmpla cu cântatul la pian. Așa că mi-au instalat un pian în cameră și ce mult îmi plăcea să cânt la el”, povestește Colette Maze.
Este, cu siguranță, un personaj cum întâlnești o dată în viață.
Uimiți și încântați de talentul fetiței lor, părinții s-au mutat la Paris și au înscris-o la cursuri de pian pe entuziasta artistă care nu trecea încă nici de înălțimea mesei.
Au trecut de atunci atât de mulți ani, încât uimitoarea doamnă a pierdut șirul președinților Franței, prea puțin importanți după un veac de viață.
„Acum vom discuta politică… Cine este președinte acum? Ar putea fi Deschanel sau de Gaulle sau Chirac, oricum nu ne mai pasă…”, îi spune Colette Maze fiului ei.
Colette Maze a scos primul ei album în 2001, când avea deja 86 de ani. Anul trecut a scos un alt album și acum pregătește un altul, cu piesele lui Debussy. Întrebată de unde găsește atâta energie și dragoste pentru pian și muzică, ea oferă poate cel mai simplu răspuns cu putință:
„Vă întreb: de ce beți cafea cu lapte dimineața? De ce vreți o friptură din când în când? Pentru mine, friptura nu contează, dar muzica da. Înțelegeți? Asta este hrana mea, hrana pentru suflet și pentru inimă”, spune Colette.
O altă întrebare o pune puțin pe gânduri. „Dacă nu voi mai putea cânta? Va trebui să înlocuiesc clapele cu ceva din imaginația mea. Dar am nevoie să simt, să ating. Poate unii să simtă gustul bomboanelor, dar degetele mele simt nevoia să atingă clapele…”, spune muziciana centenară.
