Prin multe greutăți spre... școală. Pentru un copil din satul Văsieni, care suferă de o boală genetică extrem de rară, visul de a păși pragul școlii a devenit realitate anul acesta. De mic copil, Dumitru a trăit mai des prin spitale decât acasă. Maladia i-a afectat mai multe tipuri de glande, inclusiv cele lacrimare. Mama lui nu l-a văzut niciodată plângând, pentru că nu are... lacrimi. Din cauza bolii, sănătatea îi este deseori pusă în pericol. Familia, în care mai cresc doi copii mici, iar peste câteva zile, va mai apărea un bebeluș, trăiește acum doar din pensia de dizabilitate a băiatului - 1800 de lei lunar. Dar, au avut noroc tot timpul de oameni buni care le-au oferit susținere morală și financiară.
„Bună ziua! -Cine ești? -Dumitru Darii. -Și ești elev în clasa... -1! -Prima dată mergi anul acesta la școală... -Da.”
Dumitru a încercat să devină elev încă de anul trecut. Mama lui își doreau acest lucru pentru că voia ca băiatul ei să pășească mai repede în lumea cunoștințelor. Dar, pentru că este născut în luna noiembrie și nu avea 7 ani împliniți, a trebuit să mai aștepte un an.
În cele două săptămâni de când este elev cu acte în regulă, băiatul a reușit să-i convingă pe cei din jur că va fi un școlar exemplar. Învață bine, dar și vorbește mult, îl descrie învățătoarea sa. Îi place foarte mult să scrie, să vorbească. La partea orală este foarte bun, dezghețat, uneori peste măsură, îi place să vină la școală, vine cu dragoste, cu colegii este prietenos. În caz că un copil nu are creion este gata să ajute, este primul la școală care vine...”
În caietele lui Dumitru, găsești acum doar aprecieri ca „bravo” ori „minunat”, ceea ce înseamnă că are reușite impresionante, mai ales la scrierea elementelor.
„Încearcă. Dar ce am zis noi? Ca să scriem mai frumos, ce punem? Un caiețel sau o carte aici. Capul mai sus. Mânuța ajutătoare unde o punem, iată aici. Așa. Ce observăm, Dumitraș, la elemente? -O linie, apoi o pătrățică goală.”
„Îți scriu „minunat” și o să-ți desenez un soare. Un soare care zâmbește pentru că astăzi ai fost activ la lecție.”
Viața de școlar îi place mult lui Dumitru. Chiar mai mult decât cea de la grădiniță și asta pentru că aici are parte de multe... pauze între lecții: „Îmi place cel mai mult că avem lecții, pe urmă e repaus, pe urmă lecții, pe urmă e repaus, iar lecții, iar repaus și gata, acasă. -Și ziua trece oleacă mai ușor, da? -Tu locuiești chiar lângă școală... -Da. -De mic auzeai aici clopoțelul. Erai mai des la școală, chiar dacă nu învățai. -Dacă trăiam mai departe, nu mai auzeam nimic.”
Și unde ați mai văzut școlar care să nu se plângă că anume el învață cel mai mult?
„Învăț mai mult decât alții. -De ce? -Pentru că alții învață pre mai puțin, iar alții - pre mai mult. Acei mai mari învață mai puțin, dar noi învățăm mai mult.”
Aflat abia în clasa 1, Dumitru și-a creionat deja, deocamdată doar în imaginație, viitoarea profesie: „Ori polițist, ori medic. A, polițist, care oprește mașinile și trebuie să treacă oamenii. Pe urmă le dăm drumul la mașini să treacă. -Văd că știi regula. Așa traversați și voi aici? -Da, am văzut pe foaie. Văd desenul pe foaie. -Deci, vei fi un polițist bun, vei ajuta copiii. -Iată, cățelul vine la tine...”
Cu avantajul de a locui chiar lângă școală, băiatul a ajuns acasă în câteva minute. Casa în care locuiește Dumitru, împreună cu mama și alte două surori mai mici, este una destul de veche, fiind cândva casa bunicilor. Până nu demult arăta jalnic, cu pereți plini de mucegai și cu mobilier modest. Dar, datorită donațiilor și susținerii oamenilor, care au auzit despre familia Darii, în special de pe platformele de caritate, în casă au apărut condițiile ceva mai bune pentru trai. „Din donații s-a făcut tot. Absolut tot. Eu nu am muncit. Nu mi-am permis și nu am avut de unde.”
Mama lui Dumitru, Ecaterina, este însărcinată acum cu al patrulea copil. Oficial, este divorțată, dar bărbatul cu care a făcut ultimii doi copii le mai trece, din când în când, pragul. Femeia nu a mai apucat să lucreze vreodată, pentru că, după ce s-a născut Dumitru, s-a dedicat mai mult lui și mai apoi, celorlalți copii, cărora le-a dat naștere. „Nu a fost că eu mi-a plănuit, mi-am pus data că eu azi îl fac și peste 9 luni îl nasc. A fost un cadou de la Dumnezeu. El a vrut ca eu să mă bucur de copii. Până la urmă eu nu sunt o bețivă, nu fumez, nu iau alcool, e curat în casă, nu-s bătuți, nu-s uciși. Îmi iubesc copiii. Vrea să-i dau ceva, dacă nu am, eu îi explic. Au fost cazuri de multe ori pe drum, oamenii îl întâlneau și îi dădeau bani, câte 50 de lei, câte 20. El zice că nu iau nimic, mă duc să iau pâine, ca mama să aibă pâine. Mi-e martor. Când ajung să vă asta, mă întreb dacă eu chiar am așa copil mare.”
Dumitru nu doar la școală învață bine. De când s-a născut, a trebuit să se învețe să trăiască cu o boală genetică foarte rară, caracterizată prin anomalii congenitale multiple. Tratament, spune femeia, nu există. Singurul lucru ce poate face pentru el este să-i administreze anumite preparate cosmetice, care să-i reducă din disconfort. Pe lângă acest lucru, în fiecare an copilul trebuie să fie consultat de un grup de specialiști „Nu ne dau nimic, pur și simplu trecem cartelele, le avem la mână, noi trecem specialiștii, iar ei ne spun... De exemplu, cu dințișorii. Trebuie să vă duceți să-i faceți implant. Pentru că el, pe parcursul vieții, dacă o să fie tot așa fără dinți, i s-ar face o rană la stomăcel. Mâncarea pe care o mănâncă el o rugumă cu gingiile și intră de-a întregul în stomăcel. Eu bani de implant nu am. -Dar ați încercat compensat cumva să faceți acest lucru? -Nu, nu am încercat. Ne-au zis să treacă de 7 ani. Iată acum, în noiembrie, va face 8 ani și o să încerc să trec. De la boala dată, pe care o are acum, începe auzul să slăbească, vederea. Am fost la oculist, cu ochii, ne-a spus că el nu vede mărunțel deloc.”
Implanturile dentare ar costa cel puțin 1000 de euro. O sumă enormă pentru această familie. De altfel, singurul venit acum este alocația pentru gradul de dizabilitate - 1800 de lei lunar. Respectiv, dacă și ar decide să se ducă la un stomatolog, le-ar trebui să adune un an de zile fiecare bănuț, cu condiția să nu cheltuie pe nimic altceva. Și, pentru că este imposibil să facă aceste economii, singura speranță sunt donațiile oamenilor de inimă mare. „Nu avem schimbări, doar că eu trebuie să fiu acasă 24/24 cu el. -Pe dânsul acum îl mănâncă pielea... -Îl mănâncă pielea, este uscată. Crema este cam scumpă, eu posibilități nu prea am, noi mai mult avem acces la cremă din donațiile cuiva. Dar să procur eu, nu pot”, spune mama lui.
Băiatul și-a învățat boala atât de bine, încât se poate ajuta de unul singur, dacă apare vreo criză. Iarna, orice gură de aer rece se poate solda cu o bronșită ori chiar pneumonie. Iar vara, aerul fierbinte care ajunge în plămâni, îi încinge organismul firav: „Noaptea când mi-e rău, apoi îl țin lângă mine. Noaptea mă scol și mă dau cu dânsul, pe urmă îl pun la loc, pe urmă îl pun tot lângă mine. -Tu știi ce este el? Ce fel de aparat este? -Da. -Cum te ajută el pe tine? ... Nu-l folosi acum, că acum ești bine, doar arată.”
În cei aproape opt ani de viață, băiatul a petrecut, cumulativ, mai bine de an în spital și a trecut prin câteva intervenții. De câte ori se simte rău, se tot întreabă de ce anume el trebuie să îndure acest chin. Așa că mama lui încearcă să-i explice prin ce trece și ce i se întâmplă: „Eu de tare multe ori discut cu el: Dumitru ești mare, situația nu este așa cum... Eu cu el multe împart, multe vorbesc și multe explic. Față de alți copii el este super. Pe parcursul vieții noi cred că o să avem multe bucurii de la el, iar el de la noi - tot. De la mine, adică. Eu sunt aceea care trebuie să fie puternică, să-i arăt că viața merge înainte. Că-i rea, că este bună, eu trebuie să fiu lângă dânsul.”
Mesajul lui Dumitru, care ne-a petrecut până-n drum: „La revedere și vă mai așteptăm!”
Un reportaj de Veronica Gherbovețchii
Imagine și montaj: Vlad Glinjan
