Regizorul și directorul artistic al Teatrului „Luceafărul”, Slava Sambriș, povestește la „Iubește viața” despre începuturile sale, viața de după cortină, plecarea de la Teatrul Național „Eugene Ionesco” și salariile mizere din teatre. Cum ura față de regie a transformat-o într-o dragoste, pentru toată viața.
Dragostea pentru teatru a pornit din copilărie, datorită unei profesoare de limba română, care inițiase un cerc dramatic, unde monta niște scenete la serbările din școală. Pe lângă această activitate, cunoscutul regizor făcea și pictura, iar când a terminat școala aici a venit momentul dificil.
„Eram în impas ce să aleg. Am ales teatrul pentru că știam că cuprinde toate artele”.
„Uram această meserie, ca pe urmă să o îndrăgesc”
A plecat la Colegiul de Arte din Soroca, dar crezând că intră la actorie, a intrat la regie: „Am fost foarte decepționat, pentru că nu înțelegeam ce se vrea de la mine. Eu voiam să fiu pe scenă, să mă arăt, să mă vadă lumea și aici mă punea să concep spectacole, lucruri pe care nu le înțelegeam, aveam doar 16 ani”.
Și-a început cariera ca actor păpușar la Teatrul „Licurici”, unde a activat 4 ani, deși a recunoscut că visul său era teatrul dramatic.
Plecarea de la Teatrul Național „Eugene Ionesco”: „E o pagină pe care aș vrea să o șterg din viața mea”
„Peste un an am intrat la Ionesco ca actor. Am lucrat vreo 15-16 ani. Între timp a mai aplicat să fiu lector la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, mai făceam și spectacole de licență acolo. A fost o experiență minunată, pentru că acolo am început să mă antrenez pe regie”.
De la Teatrul Național „Eugene Ionesco” recunoaște că s-a plecat urât, pentru că a avut conflicte, care nu au fost înțelese și de o parte și de cealaltă, de la început: „Din cauza unei lipse de dialog care a generat acest conflict”.
Acum, spune că încearcă să învețe și să se fixeze pe ceea ce are de făcut, ca să poată merge în continuare înainte: „Este un sistem de apărare”.
Mentor în profesia de regizor ia fost Iurie Babii profesorul de la Soroca, datorită lui a putut să îndrăgească regia. Dar și regizorul Ducu Darie, care i-a fost profesor la București, și care a adus un aport enorm în dezvoltarea sa: „E un om pe care l-am iubit mult, am învățat multe, am învățat să concep și să gândesc regizoral”.
Slava Sambriș, intermediar între Rusia și România: „Sunt acest hibrid, produs al Uniunii Sovietice”
„În momentul în care am intrat la UNATC, m-au întrebat, <Cum te identifici mai mult rus sau român?> Niciodată nu mi-am pus această întrebare. Nu știam ce să îi răspund. Această întrebare mi-a rămas cumva, ca după să încep să conștientizez și să înțeleg că vin din R. Moldova, sunt acest hibrid, produs al Uniunii Sovietice”.
Nu mai joacă de mult timp, pentru că și-a zis că, dacă se apucă de regie ar trebui să închei cu actoria: „A fi din interior și a fi în afară sunt lucruri total separate. Am închis această pagină cu actoria de mulți ani”.
Relația cu actorii din teatru și salariile mizere
Își menține o relație bună cu actorii din teatrul pe care îl conduce pentru că îi iubește: „Îi înțeleg, pentru am fost și eu în locul lor, e important ca actorul să se simtă confortabil, să vrea să vină la teatru, ca momentul reprezentației să devină o bucurie”.
Crede cu desăvârșire că este importantă părerea actorului atunci când se montează un spectacol, tocmai pentru că a trecut prin trauma de a urî spectacole, deoarece nu a fost distribuit în rolul potrivit.
Cât despre salariile mizere din teatru, regizorul spune că este jenant, trist și umilitor: „Atunci suntem puși în situația că trebuie să scobim acei câțiva lei, ca să adăugăm un adaos actorilor. Depindem mult de public, de vânzările de bilete, pentru că așa le mai putem adăuga actorilor”.
