Ucraina încearcă să aducă alinare copiilor marcați de război printr-o tabără de vară inedită, dedicată celor ai căror părinți au dispărut pe front sau în zonele ocupate. În inima Carpaților, departe de bombardamente, zeci de copii participă la activități menite să le ofere sprijin emoțional și un sentiment de siguranță, de la seri în jurul focului de tabără la sesiuni de terapie prin artă.
Pe fundalul munților Carpați, într-o zonă ferită de bombardamente, copiii povestesc momentele care le-au schimbat viața. O fetiță își amintește: „Prima dată când am fost bombardați, îmi tremurau mâinile și plângeam. Mi-a luat mult timp să pot trece peste asta”.
Tabăra, organizată de Gen.Ukrainian, este prima din țară dedicată exclusiv copiilor ai căror părinți au dispărut în război. Potrivit guvernului de la Kiev, peste 70.000 de persoane sunt oficial declarate dispărute.
„Mulți dintre acești copii au traume multiple – nu doar tații lor lipsesc, ci uneori și unchi, bunici. Ei trăiesc într-o stare de blocaj... Nu putem lucra cu ei ca și cu copiii care au suferit o pierdere confirmată”,explică Vanui Martirosyan, psihologul-șef al organizației.
Aceasta mai spune că mulți copii petrec ore întregi pe canale rusești de social media, căutând disperați informații despre rudele lor - canale care conțin adesea imagini violente din război:
„Le e teamă să plângă, cred că dacă încep, nu se vor mai opri niciodată. Acest tip de traumă este, poate, cel mai greu de tratat”.
Dima este unul dintre copiii din tabără. În ziua în care a început războiul, tatăl său i-a spus că s-ar putea să nu-l mai vadă niciodată.
„Clădirea de pe strada noastră a fost aruncată în aer. Tata a zis: Voi face tot ce pot ca tu să poți trăi o viață normală”, a relatat acesta pentru BBC.
Câteva zile mai târziu, s-a înrolat în armată și a plecat pe front. Acum, la 15 ani, Dima își împărtășește amintirile împreună cu alți copii, stând în jurul unui foc de tabără, cu lumânări aprinse, pentru a-i comemora pe cei dragi dispăruți.
Dima își amintește ultima conversație cu tatăl său, în noiembrie 2023: „Mi-a trimis un video cu ei bând ceai în pădure și un mesaj: Totul e bine, te sun mâine”. A doua zi, mama sa a primit un apel: tatăl era dat dispărut.„Am sperat până la capăt că tata e prizonier... și acum încă sper”,a spus băiatul.
Trauma sa s-a adâncit după ce mama lui a început să investigheze dispariția soțului. La început, armata i-a spus că acesta a dispărut după un atac aerian asupra poziției sale.
„Apoi a sunat altcineva, un șef de nu-știu-ce, și a zis că rușii i-au împușcat pe toți, iar cineva a văzut trupul tatălui meu fără picioare. După aceea, alt soldat care era acolo a spus că l-a văzut mort, cu răni de schije la cap. Mama a plâns mult din cauza asta. Eu am susținut-o. Când a plecat, tata mi-a spus: Dima, orice s-ar întâmpla, ai grijă de mama ta, pentru că ești bărbat și ești fiul ei”.
Terapia de grup are loc zilnic. Psihologii folosesc graficul culorilor pentru a descrie emoțiile și îi încurajează pe copii să se exprime prin desen. Un băiat de șapte ani, Zahar, a numit lucrarea sa „Tata se întoarce acasă”. Desenul ilustrează bărbați galbeni pe fundal albastru, culorile drapelului ucrainean.
Mulți dintre copii locuiesc în orașe bombardate aproape constant de drone și rachete rusești – cum e Harkov, orașul natal al Nastiei. „Dacă e bombardament, merg și mă adăpostesc pe coridor. Mă îngrijorez și mă stresez mult”, spune Nastia, în vârstă de 16 ani.
Tatăl ei, tot soldat, a dispărut în urmă cu un an. L-a văzut ultima dată cu două săptămâni înainte:
„Era foarte bun, mă răsfăța mult. Îi plăceau dulciurile, ca și mie, și știa mereu ce să-mi cumpere. Îmi amintesc doar lucrurile bune despre tata. Singurul lucru trist e că a dispărut. Îl iubesc foarte mult și știu că și el mă iubește. Sper să putem face din nou amintiri împreună”.
Pentru mulți, tabăra este și prima ocazie de a dormi fără sirene antiaeriene. Copiii merg în drumeții, la piscină și joacă volei. „E important ca trupul să fie activ pentru a vindeca trauma”, spune Vanui.
La ceremonia de închidere, vine momentul despărțirii. Un băiat, Ilia, a plâns în hohote – nu voia să plece acasă.
„Avem câte un copil ca acesta în fiecare tabără. Poate pentru prima dată în viața lor au găsit oameni care au trecut prin aceeași experiență. Iar asta e foarte important. Terapia de grup e mai importantă decât orice – să vezi că nu ești singur cu durerea ta. Milioane de copii ucraineni sunt traumatizați de război. Este o catastrofă umanitară”, spune Oksana Lebedieva, fondatoarea Gen.Ukrainian.
